Cu mai bine de un veac în urmă, vreo 30 de inşi se t
răgeau înapoi ţipând în faţa unei loco motive care venea spre ei de pe pânză. Astăzi, o sală plină de ochelari roşii mestecă pop-corn şi suge cola netulburată în faţa monstrului aerian cât patru B-52 puse cap la cap care vine tridimensional spre ea urlând dolby digital ca Fiara Apocalipsei. Moving picture, imaginea mişcătoare a atins limitele imaginaţiei umane. Practic, tot ce poate astăzi imagina o minte omenească se poate pune în imagini realificate până la perfecţiune, dacă sunt destui bani şi destul timp.
Avatar înseamnă în sanscrită o încarnare a zeului Vişnu pe Pământ. Tot ceea ce zeul gândeşte, avatarul poate să facă. CGI - Computer Generated Images este Avatarul Imaginaţiei.
N-a fost să fie însă şi avatarul meu, al spectatorului Popescu. Nu am reuşit să mă identific nici cu Na'avi, băştinaşii planetei Pandora, nici cu star troopers americani care îi atacă. N-am tresărit, nu m-am înfuriat, nu m-am înduioşat. Am privit doar cu admiraţie rece efectele computerizate, întrebându-mă ce mai urmează.
Fiul meu, în vârstă de 17 ani, îmi explică de ce. Pentru că James Cameron nu a reuşit să-mi suspende neîncrederea.
The suspension of disbelief este miza oricărei opere de artă - să te facă să te pierzi voluntar în lumea ei, trecând peste orice. Un mare actor poate să facă asta cu un gest, pe o scenă prăpădită, într-un decor sărăcăcios. Cameron nu reuşeşte după două ore de minunăţii electronice luxuriante. "Teribila" înfruntare finală dintre generalul bestie băgat în uriaşul robot amplificator de mişcări umane şi spiritul puşcaşului marin întrupat în bunul sălbatic (pe care am mai văzut-o în nu ştiu câte filme din ultimii ani, cel mai recent în "District 9", şi care îşi are originea hăt într-o nuvelă a lui Stanislaw Lem, numită "Birnam Wood") m-a emoţionat cu mult mai puţin decât vocea roboţelului strângător de fier vechi Wall-e intonând şoptit când îşi vede prietenul puternic şi perfect, salvat de la distrugere: "Jiiza..."
Cică a fost nevoie de 10 ani pentru elaborarea scenariului "Avatar". De ce, nu ştiu. Ca să rescrii nu "Dansând cu lupii", ăsta e relativ recent, ci "Winnetou", cu Old Shatterhand în rolul lui Jake Sully, Manitou pe post de Eywa Mama Supremă a Naturii, şi apaşii ca avatar al nativilor Na'avi îţi ia câteva ore. Ca să dai copy pe imaginea Marelui Copac şi pe cele ale urecheaţilor elfi din cel mai popular joc pe computer "World of Warcraft" îţi ia un click. Fireşte, e pe aici şi "Matrix", cu conectarea şi deconectarea de la lume şi, dacă mă mai gândesc, cine ştie câte prefabricate mai găsesc.
Ceea ce nu înseamnă că Avatar nu va face încasări enorme şi că nu poate determina chiar comportamente sociale, ca un cult movie. Mi-i imaginez (iată, îndrăznesc să rostesc acest verb) pe studenţii americani "conectându-şi" părul strâns în coadă şi spunând fetei aflate la un metru distanţă: "I See You…"
Subsemnatul însă, ca un veteran ce mă aflu, rămân din milioanele de dolari şi milioanele de spectatori ale "Avatarului" doar cu întrebarea care m-a tulburat şi la episcopul Berkeley şi la Philip K. Dick: "Eu, acum, aici, trăiesc cu adevărat, tot ce simt există, se mişcă, mă atinge, mă vede, sau zac într-o raclă de cleştar, cu electrozi pe tâmple şi totul e doar în mintea mea?"
Articolul este publicat aici fără acordul autorului. A apărut în ziarul Gândul din 24 decembrie 2009 şi poate fi citit aici.
