Principala "calitate" ce l-a propulsat pe Jaguarul Educaţiei în fruntea ministerului este că execută întocmai ordinele pe care le primeşte şi nu are nici cea mai mică îndoială că ceea ce i se comunică pe linie de partid trebuie pus în practică. Fapt ce s-ar putea dovedi benefic pentru un sistem aruncat în haos de diversele tabere care şi-au disputat teoriile, viziunile şi mai ales interesele. Este suficient să ne aducem aminte că în decurs de patru ani noua Lege a Educaţiei a fost discutată, aprobată, rediscutată, trimisă în parlament, asumată şi întoarsă din drum de Curtea Constituţională. În timp ce diversele grupări negociau împărţirea sferei de influenţă asupra şcolilor între consiliile locale, cele judeţene şi puterea de la centru, precum şi traseul banilor scurşi din licenţe şi masterate, sistemul continua să se afunde în mediocritate.

Singura şansă a învăţământului este în acest moment aplicarea în ritm alert a soluţiilor radicale ce presupun schimbarea a ce, cât şi cum se învaţă în şcoli şi universităţi. Drept care, lipsa dezacrodurilor cu privire la deja şifonatul termen de "reformă" a Educaţiei ar putea deveni un real avantaj. Cu o condiţie, însă: ca cel aflat la şefia învăţământului să şi gândească înainte să semneze. Căci nu lipsa de experienţă pentru care a fost taxat în ultima vreme este principala piedică pentru Funeriu.
Să nu uităm că Educaţia a mai fost condusă de un ministru care, la data învestirii în funcţie nu avea nici cea mai vagă idee despre învăţământ. Spre deosebire de Cristian Adomniţei, care a fost nevoit să înveţe din mers, mai repede decât elevii îndopaţi cu meditaţii, Daniel Funeriu ştie din start cum ar trebui să arate sistemul. Cel puţin cel universitar şi cel al cercetării, având câţiva ani de implicare în proiecte internaţionale şi un doctorat condus de nobelistul Jean-Marie Lehn. Cum spuneam, nu lipsa de experienţă este problema, ci tocmai faptul că Jaguarul nu ştie să îşi arate colţii. Să semnezi un act, pregătit din timp de superiori, prin care îi laşi fără catedre pe 15.000 de oameni pentru care ar trebui să ai ceva responsabilitate, fără să clipeşti, este o dovadă de laşitate.